Începe școala. Dar incluziunea începe acasă.

Ce trebuie să învățăm noi, părinții, profesorii și copiii despre colegii cu autism

Începe școala. Și cred că înainte să îi pregătim pe copiii cu autism pentru școală, ar trebui să îi pregătim și pe ceilalți copii.

Lucrez de aproape15 ani cu copii și adolescenți cu autism și, de fiecare dată când se apropie începutul școlii, mă întâlnesc cu aceleași situații.

Părinți ai copiilor cu autism îngrijorați.

Copii care se întorc la școală cu teamă.

Profesori care nu știu întotdeauna cum să gestioneze anumite comportamente.

Și, uneori, părinți ai celorlalți copii care ajung să spună: „Copilul acesta ne afectează copiii.”

Înțeleg toate aceste perspective.

Știu cât de greu poate fi pentru un profesor să gestioneze o clasă întreagă.

Știu cât de greu este și pentru părintele unui copil cu autism să primească, din nou și din nou, mesaje despre ce nu merge la școală.

Și știu cât de greu poate fi și pentru un copil să aibă în clasă un coleg care reacționează diferit și ale cărui comportamente nu le înțelege.

Dar tocmai de aceea cred că trebuie să schimbăm puțin perspectiva.

Copilul cu autism nu intră singur în clasă. Intră într-un întreg sistem.

Iar dacă vrem ca lucrurile să funcționeze, nu putem lucra doar cu el.

În cabinet îl învățăm să își gestioneze emoțiile, să tolereze frustrarea, să înțeleagă intențiile celorlalți, să recunoască situațiile sociale, să ceară ajutor, să răspundă adecvat atunci când este provocat și să găsească alternative la comportamentele nepotrivite.

Dar toate acestea trebuie să poată fi aplicate și în mediul în care copilul trăiește.

Și aici apare o problemă despre care cred că vorbim prea puțin.

Ce îi învățăm pe ceilalți copii despre autism?

Pentru că un copil nu se naște știind că un coleg care vorbește altfel este „ciudat”.

Nu se naște știind că un copil care nu suportă zgomotul este „prea sensibil”.

Nu se naște știind că un copil care nu înțelege o glumă este „prost”.

Nu se naște știind că un copil care se enervează și reacționează nepotrivit trebuie exclus.

Aceste lucruri se învață.

Și uneori se învață acasă.

De aceea, cred că părinții tuturor copiilor au o responsabilitate importantă.

Nu trebuie să devenim specialiști în autism. Nu trebuie să le explicăm copiilor criterii diagnostice sau teorii complicate.

Putem începe foarte simplu.

Putem să le spunem:

„Poate vei avea în clasă un copil care gândește și simte unele lucruri diferit.”

„Poate anumite zgomote îl deranjează mai tare.”

„Poate nu înțelege întotdeauna glumele sau ironiile.”

„Poate are nevoie de mai mult timp ca să răspundă.”

„Poate uneori se va supăra foarte tare.”

„Asta nu înseamnă că este un copil rău.”

Și apoi să îi întrebăm:

„Tu ce ai putea face ca să îl ajuți?”

Poate să vorbească mai clar și mai calm.

Poate să nu îl provoace atunci când vede că este copleșit.

Poate să îi ofere puțin spațiu.

Poate să îl invite la joacă, fără să îl forțeze.

Poate să îi explice o regulă pe care nu a înțeles-o.

Poate să cheme un adult dacă situația devine prea dificilă.

Și, foarte important, să îi învățăm că a ajuta pe cineva nu înseamnă să îi accepți orice comportament.

Incluziunea nu înseamnă lipsa limitelor.

Dacă un copil lovește, trebuie să îl oprim.

Dacă jignește, trebuie să îi spunem că nu este în regulă.

Dacă ia lucrurile altui copil, trebuie să îl învățăm să ceară.

Dar același principiu trebuie să fie valabil pentru toți.

Și copilul cu autism trebuie să învețe să respecte limitele celorlalți.

Și ceilalți copii trebuie să învețe să îi respecte limitele lui.

Un copil poate spune „nu vreau să mă joc”.

Un alt copil poate spune „nu îmi place când mă lovești”.

Amândoi au dreptul la limite.

Empatia și limitele pot exista împreună.

Mai este un lucru pe care îl văd foarte des.

Atunci când apare o problemă la școală, soluția este căutată aproape automat în direcția părintelui copilului cu autism.

„Să lucreze acasă.”

„Să îl învețe să nu mai facă.”

„Să îl disciplineze.”

„Să găsească o soluție.”

Da, familia are un rol foarte important.

Dar uneori uităm că acel copil petrece ore întregi într-un mediu care nu este casa lui și nici cabinetul în care face terapie.

Școala este și ea parte din intervenție.

Profesorul nu trebuie să fie psiholog.

Dar are nevoie să înțeleagă că un comportament nu apare întotdeauna din rea-voință.

Un copil poate părea sfidător atunci când este, de fapt, copleșit.

Poate părea obraznic atunci când nu a înțeles o cerință.

Poate părea că provoacă atunci când nu știe să interpreteze corect intenția celuilalt.

Asta nu înseamnă că nu trebuie corectat.

Înseamnă că trebuie să încercăm să înțelegem ce se află în spatele comportamentului și ce îl putem învăța în locul lui.

Și cred că același lucru este valabil și pentru părinții celorlalți copii.

Înainte să spunem:

„Copilul acela este problema clasei.”

poate ar fi bine să ne întrebăm:

„Ce înțelege copilul meu despre autism?”

Înainte să spunem:

„Din cauza lui suferă ceilalți copii.”

poate ar fi bine să vedem dacă nu cumva copilul nostru îl provoacă, îl exclude, râde de el sau îl etichetează.

Și înainte să îi spunem copilului nostru:

„Stai departe de el!”

poate putem să îi explicăm:

„Nu trebuie să fii prieten cu toată lumea. Dar trebuie să respecți pe toată lumea.”

Cred că avem nevoie să ne întoarcem puțin la niște principii care ar trebui să fie simple și firești:

respect, empatie, răbdare, bunătate, limite, responsabilitate și acceptarea diferențelor.

Nu îi cer nimănui să accepte agresivitatea.

Nu îi cer unui copil să suporte să fie lovit sau jignit.

Nu îi cer unui profesor să ignore comportamentele care perturbă clasa.

Cer doar să încercăm să înțelegem înainte să judecăm.

Să corectăm fără să umilim.

Să punem limite fără să etichetăm.

Să cerem ajutor fără să căutăm vinovați.

Și să nu punem întreaga responsabilitate pe umerii copilului cu autism și ai familiei lui.

Pentru că, după aproape 20 de ani în care am lucrat cu acești copii, acesta este unul dintre lucrurile în care cred cel mai mult:

Incluziunea nu se poate face lucrând doar cu copilul care trebuie inclus.

Trebuie să lucrăm și cu mediul lui.

Cu profesorii.

Cu colegii.

Cu părinții colegilor.

Cu școala.

Și, uneori, cu noi înșine.

Așa că, înainte să înceapă școala, poate că anul acesta nu ar fi rău să pregătim și această conversație acasă.

Să îi spunem copilului nostru că oamenii pot fi diferiți.

Să îi explicăm ce înseamnă autismul, pe înțelesul lui.

Să îl învățăm cum poate ajuta.

Să îl învățăm să respecte limitele celuilalt.

Să îl învățăm să nu râdă de ceea ce nu înțelege.

Și să îl învățăm că, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poate face într-o clasă este să nu participe atunci când ceilalți râd de un coleg.

Pentru că, până la urmă, nu putem construi copii empatici doar prin ceea ce le cerem să facă la școală. Îi construim și prin ceea ce îi învățăm acasă.

Iar școala începe pentru toți.